nevoia de cuvinte

Cuvantul te poate inalta in vise pana la cer si in clipa urmatoare, sa te adanceasca in vise de tristete.
Cateodata simtim puterea cuvantului dar el, cuvantul, nu stie sa se ridice pana la limita constientului nostru. Asteapta sa coboram noi acolo, sa l descoperim.
Altadata avem un flash in care ni se dezvaluie puterea lui dar dureaza cateva fractiuni de secunda uitand sa ne mai gandim la asta, gandurile fugind si transportandu ne cu ele in cu totul alta parte.
Abea dupa un timp, cand prorocirile cuvantului ni se dezvaluie, ne amintim ca nu am dat destula importanta la ceea ce el spunea.

Cuvantul, indiferent de formele lui, ca e mimat sau cantat, ca e scris sau vorbit, ca e un gand, o urma de culoare, o urma modelata, un sunet sau chiar numai o respiratie poate sa inalte spirite sau poate coboari minti. Poate deveni azimutul unei trairi sau poate intrerupe viata.

Cata nevoie avem noi oamenii de cuvinte.
Cel mai frumos cuvant este totusi acela care te poate purta pana acolo incat sa iubesti fara a poseda obiectul iubirii, sa iubesti pentru ca undeva, si tu stii unde exista ceea ce iubesti. Cuvantul care te transporta din realitate in vis si te tine acolo atat cat ii este lui dat sa si exercite puterea asupra ta, pentru ca mai apoi sa lase loc altuia, cu totul diferit dar care la randul lui sa ti dea o cu totul alta stare, dar de fiecare data o stare de mangaiere a sufletului.
Acesta este cuvantul nascut din adevar, nascut din cautarea frumosului din fiecare.

Dar ce se intampla cu cuvantul nascut din minciuna? Iti hraneste orgoliul dandu ti senzatia ca si el are puterea cuvantului bun, el stiind de fapt ca e mai puternic. Devine drogul existentei tale, transformandu te in viciat de cuvinte mintite, de cuvinte lingusitoare.
Iar daca timpul acestui cuvant se duce si pleaca, nelasand loc altui cuvant mintit, devii un om pierdut pentru ca orgoliul tau flamand ramane fara hrana si cu cat cuvantul mintit te a ridicat mai sus de cu atat mai de sus ai de unde cadea.

Nichita

Cu 7 ani in urma,de ziua lui Nichita Stanescu, incepu o ploaie binefacatoare. Binefacatoare pentru noi oamenii, pentru ca se spune ca are puterea de a ne spala de pacate si binefacatoare plantelor care aveau atata sete.

Era ziua in care se mai nascuse un Om. Un ganditor. El murise, de fapt, de mult dar ea simtea nevoia sa l sarbatoreasca ca si cum ar fi fost inca in viata. Da, el traia pentru ea si traia inca pentru multi altii. Si l sarbatorii rasfoindu i o parte din opere. Nu poeziile pentru care devenise celebru ci gandurile pe care el le numise atat de frumos Respirari. I l simti undeva in inaltul in care o luase si pe ea iar starea ei se numea inspiratie.

I a plimbat Respirarile pana la paraul rece de munte in care isi facusera obisnuinta sa se spele. Era ca un ritual de purificare pe care l adoptasera cei din familie si care se parea ca incepea sa se transmita celor care ramaneau la ei peste noapte, pentru ca le placea, pentru ca li se parea intr un fel, mistic.

Si a asezat corpul pe trunchiul unui copac si a pivit. Ea nu mai era acolo, plecase undeva , departe, pierduta in ea. Sora ei era acolo, isi spala trupul gol aproape sculptural si era frumoasa. Era o creatie reusita, din fericire, nu numai fizic .

Ploua marunt si cald si lasa stropii sa o mangaie si se gandii la Omul pe care l celebra spunandu si ca si el il imbratisase pe Dumnezeu lasand in urma lui cuvinte scrise iar ea citindu i gandurile contribuia la nemurirea lui si isi gasea si ei, inca un rol in viata.

El fusese Ales pentru ca i se daduse curgerea gandurilor in cuvinte iar ea era fericita ca i se daduse curgerea vietii in cuvinte, culoare, vis si zbor.
Si nu in ultimul rand in apusuri si rasarituri.