Nichita

Cu 7 ani in urma,de ziua lui Nichita Stanescu, incepu o ploaie binefacatoare. Binefacatoare pentru noi oamenii, pentru ca se spune ca are puterea de a ne spala de pacate si binefacatoare plantelor care aveau atata sete.

Era ziua in care se mai nascuse un Om. Un ganditor. El murise, de fapt, de mult dar ea simtea nevoia sa l sarbatoreasca ca si cum ar fi fost inca in viata. Da, el traia pentru ea si traia inca pentru multi altii. Si l sarbatorii rasfoindu i o parte din opere. Nu poeziile pentru care devenise celebru ci gandurile pe care el le numise atat de frumos Respirari. I l simti undeva in inaltul in care o luase si pe ea iar starea ei se numea inspiratie.

I a plimbat Respirarile pana la paraul rece de munte in care isi facusera obisnuinta sa se spele. Era ca un ritual de purificare pe care l adoptasera cei din familie si care se parea ca incepea sa se transmita celor care ramaneau la ei peste noapte, pentru ca le placea, pentru ca li se parea intr un fel, mistic.

Si a asezat corpul pe trunchiul unui copac si a pivit. Ea nu mai era acolo, plecase undeva , departe, pierduta in ea. Sora ei era acolo, isi spala trupul gol aproape sculptural si era frumoasa. Era o creatie reusita, din fericire, nu numai fizic .

Ploua marunt si cald si lasa stropii sa o mangaie si se gandii la Omul pe care l celebra spunandu si ca si el il imbratisase pe Dumnezeu lasand in urma lui cuvinte scrise iar ea citindu i gandurile contribuia la nemurirea lui si isi gasea si ei, inca un rol in viata.

El fusese Ales pentru ca i se daduse curgerea gandurilor in cuvinte iar ea era fericita ca i se daduse curgerea vietii in cuvinte, culoare, vis si zbor.
Si nu in ultimul rand in apusuri si rasarituri.