nevoia de cuvinte

Cuvantul te poate inalta in vise pana la cer si in clipa urmatoare, sa te adanceasca in vise de tristete.
Cateodata simtim puterea cuvantului dar el, cuvantul, nu stie sa se ridice pana la limita constientului nostru. Asteapta sa coboram noi acolo, sa l descoperim.
Altadata avem un flash in care ni se dezvaluie puterea lui dar dureaza cateva fractiuni de secunda uitand sa ne mai gandim la asta, gandurile fugind si transportandu ne cu ele in cu totul alta parte.
Abea dupa un timp, cand prorocirile cuvantului ni se dezvaluie, ne amintim ca nu am dat destula importanta la ceea ce el spunea.

Cuvantul, indiferent de formele lui, ca e mimat sau cantat, ca e scris sau vorbit, ca e un gand, o urma de culoare, o urma modelata, un sunet sau chiar numai o respiratie poate sa inalte spirite sau poate coboari minti. Poate deveni azimutul unei trairi sau poate intrerupe viata.

Cata nevoie avem noi oamenii de cuvinte.
Cel mai frumos cuvant este totusi acela care te poate purta pana acolo incat sa iubesti fara a poseda obiectul iubirii, sa iubesti pentru ca undeva, si tu stii unde exista ceea ce iubesti. Cuvantul care te transporta din realitate in vis si te tine acolo atat cat ii este lui dat sa si exercite puterea asupra ta, pentru ca mai apoi sa lase loc altuia, cu totul diferit dar care la randul lui sa ti dea o cu totul alta stare, dar de fiecare data o stare de mangaiere a sufletului.
Acesta este cuvantul nascut din adevar, nascut din cautarea frumosului din fiecare.

Dar ce se intampla cu cuvantul nascut din minciuna? Iti hraneste orgoliul dandu ti senzatia ca si el are puterea cuvantului bun, el stiind de fapt ca e mai puternic. Devine drogul existentei tale, transformandu te in viciat de cuvinte mintite, de cuvinte lingusitoare.
Iar daca timpul acestui cuvant se duce si pleaca, nelasand loc altui cuvant mintit, devii un om pierdut pentru ca orgoliul tau flamand ramane fara hrana si cu cat cuvantul mintit te a ridicat mai sus de cu atat mai de sus ai de unde cadea.