nevoia de cuvinte

Cuvantul te poate inalta in vise pana la cer si in clipa urmatoare, sa te adanceasca in vise de tristete.
Cateodata simtim puterea cuvantului dar el, cuvantul, nu stie sa se ridice pana la limita constientului nostru. Asteapta sa coboram noi acolo, sa l descoperim.
Altadata avem un flash in care ni se dezvaluie puterea lui dar dureaza cateva fractiuni de secunda uitand sa ne mai gandim la asta, gandurile fugind si transportandu ne cu ele in cu totul alta parte.
Abea dupa un timp, cand prorocirile cuvantului ni se dezvaluie, ne amintim ca nu am dat destula importanta la ceea ce el spunea.

Cuvantul, indiferent de formele lui, ca e mimat sau cantat, ca e scris sau vorbit, ca e un gand, o urma de culoare, o urma modelata, un sunet sau chiar numai o respiratie poate sa inalte spirite sau poate coboari minti. Poate deveni azimutul unei trairi sau poate intrerupe viata.

Cata nevoie avem noi oamenii de cuvinte.
Cel mai frumos cuvant este totusi acela care te poate purta pana acolo incat sa iubesti fara a poseda obiectul iubirii, sa iubesti pentru ca undeva, si tu stii unde exista ceea ce iubesti. Cuvantul care te transporta din realitate in vis si te tine acolo atat cat ii este lui dat sa si exercite puterea asupra ta, pentru ca mai apoi sa lase loc altuia, cu totul diferit dar care la randul lui sa ti dea o cu totul alta stare, dar de fiecare data o stare de mangaiere a sufletului.
Acesta este cuvantul nascut din adevar, nascut din cautarea frumosului din fiecare.

Dar ce se intampla cu cuvantul nascut din minciuna? Iti hraneste orgoliul dandu ti senzatia ca si el are puterea cuvantului bun, el stiind de fapt ca e mai puternic. Devine drogul existentei tale, transformandu te in viciat de cuvinte mintite, de cuvinte lingusitoare.
Iar daca timpul acestui cuvant se duce si pleaca, nelasand loc altui cuvant mintit, devii un om pierdut pentru ca orgoliul tau flamand ramane fara hrana si cu cat cuvantul mintit te a ridicat mai sus de cu atat mai de sus ai de unde cadea.

Nichita

Cu 7 ani in urma,de ziua lui Nichita Stanescu, incepu o ploaie binefacatoare. Binefacatoare pentru noi oamenii, pentru ca se spune ca are puterea de a ne spala de pacate si binefacatoare plantelor care aveau atata sete.

Era ziua in care se mai nascuse un Om. Un ganditor. El murise, de fapt, de mult dar ea simtea nevoia sa l sarbatoreasca ca si cum ar fi fost inca in viata. Da, el traia pentru ea si traia inca pentru multi altii. Si l sarbatorii rasfoindu i o parte din opere. Nu poeziile pentru care devenise celebru ci gandurile pe care el le numise atat de frumos Respirari. I l simti undeva in inaltul in care o luase si pe ea iar starea ei se numea inspiratie.

I a plimbat Respirarile pana la paraul rece de munte in care isi facusera obisnuinta sa se spele. Era ca un ritual de purificare pe care l adoptasera cei din familie si care se parea ca incepea sa se transmita celor care ramaneau la ei peste noapte, pentru ca le placea, pentru ca li se parea intr un fel, mistic.

Si a asezat corpul pe trunchiul unui copac si a pivit. Ea nu mai era acolo, plecase undeva , departe, pierduta in ea. Sora ei era acolo, isi spala trupul gol aproape sculptural si era frumoasa. Era o creatie reusita, din fericire, nu numai fizic .

Ploua marunt si cald si lasa stropii sa o mangaie si se gandii la Omul pe care l celebra spunandu si ca si el il imbratisase pe Dumnezeu lasand in urma lui cuvinte scrise iar ea citindu i gandurile contribuia la nemurirea lui si isi gasea si ei, inca un rol in viata.

El fusese Ales pentru ca i se daduse curgerea gandurilor in cuvinte iar ea era fericita ca i se daduse curgerea vietii in cuvinte, culoare, vis si zbor.
Si nu in ultimul rand in apusuri si rasarituri.

Se gandea ca, o fascinau rasariturile si apusurile, culorile si combinatia lor, intotdeauna alta, a cerului dar de mult, de mult nu o mai fascinase nimeni cu adevarat.
Nu mai facuse de mult ochii mari la spusele sau manifestarile cuiva. Ii placeau oamenii, fiecare avea ceva fumos in el, dar dupa ce i descoperea toti deveneau egali.
Nici macar rasturnarile vietii nu o mai impresionau. Ajunsese la concluzia ca viata e ca o diagrama.
Urci si cobori si cateodata ramai mai mult timp sus si ai impresia ca nu ai cum sa mai cobori niciodata iar cand te trezesti jos, te minunezi ca ai fost vreodata sus.
Si asta se intamplase de atatea ori incat stia deja ca, urma sa coboare sau sa
urce. Trebuia doar sa aiba rabdare sa vina momentul respectiv.
Timpul nu mai conta.Trecuse si de vremurile in care se panica ca avea sa i treaca tineretea stand prea mult acolo jos, in diagrama si asteptand sa urce din nou.

Ramase asa, pana cand cerul incepu sa se pateze cu portocaliu si rosu si violet si mai apoi sa se adumbreasca. Deslusi prima stea. Era sau poate nu era Mercur dar nu mai conta.Imediat se ivira tot mai multe pana cand cerul se umplu din nou de ele si era liniste si nu vroia sa se termine cu toate astea. Vroia sa dureze la infinit.
-Dar ca si viata, toate starile sunt diagrame,isi zise.
Se ridica,lasa totul in urm,toate trairile si le sterse din minte si si spuse ca au sa vina altele. Nu mai frumoase, nici mai urate ci altfel.
Care o minunau intotdeauna, altfel...

evolutia?

-Ce este evolutia?
-Sa faci sufletul sa nu mai planga la durerile trupului.
Si trupul sa nu mai planga la durerile sufletului.
Dorintele noastre de toate felurile sa nu i mai faca sa planga pe trup si suflet.
-Iar mintea?
-Mintea sa nu mai vrea nimic. Nici pentru trup, nici pentru suflet.
-Dar gandul?
Gandul sa si tina rasuflarea impietrit.
Atunci, poate, totul va devenii o contemplare continua de rasarituri si apusuri fara rasarituri si apusuri,parul, pielea si aerul un miros permanent de santal si mosc, fara santal si mosc iar zgomotele, o muzica dulce si blanda, muzica de pierdut gandurile fara muzica.

-Intinde te pe spate, priveste cerul si incearca sa ti asculti respiratia.

S a intins, nisipul era moale, placut si suficient de fin, din fericire, nu atat de fin ca cel de pe plaja Marii Nordului, care ajutat si de vanturile de acolo iti patrundea in nas in gura, peste tot iti patrundea.

Nu era greu dar ceea ce a urmat era ceva nou.
Ce a simtit nu se compara cu nimic din ce a simtit vreodata poate se asemana doar cu desele ei stari, cand ramanea privind fix la ceva, ceata ii acopera ochii iar capul i se elibera de ganduri. Apoi, facea un mare efort de a iesi din acea stare.

-Iti place, se gandii, dar ti e teama pentru ca in strafundul sufletului sti ca daca te ai lasa inca putin purtata de ea n ai mai putea revenii, te ar duce atat de departe cum nici macar mintea ta n ar putea imagina asemenea departari. Si ti place dar tie asa de teama si nu stii de unde vine teama asta pentru ca necunoscutul te a atras dintotdeauna si niciodata in calatoriile tale nu ai simtit teama dimpotriva, inima ti salta eliberata parca din inchisoarea toracelui la gandul plecarii, a explorarii.
Da, dar era pe pamant era o calatorie la care tu ii spui palpabila nu era ceva nedefinit acel ceva din care...hm, intr-adevar, mai puteai iesii doar luptandu te, asa cum de altfel, s a mai intamplat.

Se spune ca NE DIFERENTIEM DE ANIMALE PENTRU CA AVEM CONSTIINTA DE SINE.
Dar ea exista la bebelusi si la copii mici? Daca ar exista ar stii sa se fereasca ar avea instinct de autoprotectie. Dar nu il au. Prin urmare nu sunt umani? Ce sunt? Animale? In tot acest timp pana cand ajung sa invete sa se fereasca sunt protejati de adulti. Apoi mai dureaza o perioda pana invata sa se apere singuri.
Abea atunci devin umani?
Am putea spune ca daca nu stiu sa vorbeasca asta nu inseamna ca bebelusii n au constiinta de sine. Exact acelasi lucru putem spune despre animale.
Poate ceva ne face diferiti de animale dar sa nu uitam ca nici noi n avem aripi...
Asa ca in ce fel suntem diferiti?


Sa ti spun acum despre batranul meu caine? Ca priveste in gol? Manifestare ciudata, tipica omului, am spune. El totusi e caine dar sta nemiscat si priveste in gol.
Mintea lui pare golita de tot sau poate se gandeste la urmatoarea masa?
Multi spun ca nu ar avea constiinta de sine. Cum si au dat seama?
Il inreb pe Onix, celalalt caine al meu.
-Tu stii ca existi?
Nu imi raspunde, bineinteles, pentru ca nu mi intelege limbajul si chiar daca l ar intelege, oricum nu se mai oboseste sa mi raspunda. Dupa 4 ani de stat langa mine( care pentru el se spune ca ar fi 28 de ani!) si a dat seama ca nici eu nu i inteleg limbajul.
Asa ca ofteaza si se culca loc, reluandu si pozitia: pe spate cu labele in sus.

Ingeri si demoni

Sentimentele mi sunt ingerii si demonii ce creaza in mine si in afara mea propriul meu rai si propriul meu iad.Ingerii s au nascut odata cu mine.
Demonii s au nascut in momentul in care mi am dat seama ca exist.


O fiinta este ceva angelic. Fiinta suna atat de frumos. Fiinta. Angelic. Pentru ea cele doua cuvinte erau sinonime. Pentru ea nu exista fiinte angelice. Exista fiinte. Exista ingeri.
Veneau si i spuneau, dar nu vroia sa creada si nu va crede niciodata ca nu toate vietuitoarele sunt fiinte si ca nu toti oamenii au in ei ingeri .
Pentru ea nu exista ingeri rai si ingeri buni, exista ingeri.

Exista momente pentru tacere si exista momente in care iti cer scuze.
Exista un timp al tacerii si exista un timp pentru scuze.
Intr o viata in care cauti frumusetea si bunatatea in tot, scuzele nu si mai au rostul. Pentru fiintele empatice, tacerea este suficienta.

Cine nu lasa ingerii din oameni sa vorbeasca? De cine sunt speriati ingerii incat stau ascunsi in ei nearatandu si fata? De demoni? Ce sunt demonii?
Demonii sunt frica. Nu frica de fiinte nevazute, nu frica de intuneric ci frica de noi insine. Demonii nu sunt entitati demonii sunt sentimente cu care nu ne nastem pe care le primim de la altii si pe care le cultivam noi, credem ca interesul nostru dar, nu. Prin urmare nu putem alatura ingerilor demonii.
Dar daca sentimentele sunt entitati ce ne dicteaza, daca asa este si noi incepem sa ne dam seama, am putea vorbii cu ele si atunci, le am categorisii in ingeri si demoni.

Ingerii exista dintotdeauna odata cu existenta noastra iar demonii se nasc imediat dupa ce ajungem sa ne dam seama ca existam.