nevoia de cuvinte

Cuvantul te poate inalta in vise pana la cer si in clipa urmatoare, sa te adanceasca in vise de tristete.
Cateodata simtim puterea cuvantului dar el, cuvantul, nu stie sa se ridice pana la limita constientului nostru. Asteapta sa coboram noi acolo, sa l descoperim.
Altadata avem un flash in care ni se dezvaluie puterea lui dar dureaza cateva fractiuni de secunda uitand sa ne mai gandim la asta, gandurile fugind si transportandu ne cu ele in cu totul alta parte.
Abea dupa un timp, cand prorocirile cuvantului ni se dezvaluie, ne amintim ca nu am dat destula importanta la ceea ce el spunea.

Cuvantul, indiferent de formele lui, ca e mimat sau cantat, ca e scris sau vorbit, ca e un gand, o urma de culoare, o urma modelata, un sunet sau chiar numai o respiratie poate sa inalte spirite sau poate coboari minti. Poate deveni azimutul unei trairi sau poate intrerupe viata.

Cata nevoie avem noi oamenii de cuvinte.
Cel mai frumos cuvant este totusi acela care te poate purta pana acolo incat sa iubesti fara a poseda obiectul iubirii, sa iubesti pentru ca undeva, si tu stii unde exista ceea ce iubesti. Cuvantul care te transporta din realitate in vis si te tine acolo atat cat ii este lui dat sa si exercite puterea asupra ta, pentru ca mai apoi sa lase loc altuia, cu totul diferit dar care la randul lui sa ti dea o cu totul alta stare, dar de fiecare data o stare de mangaiere a sufletului.
Acesta este cuvantul nascut din adevar, nascut din cautarea frumosului din fiecare.

Dar ce se intampla cu cuvantul nascut din minciuna? Iti hraneste orgoliul dandu ti senzatia ca si el are puterea cuvantului bun, el stiind de fapt ca e mai puternic. Devine drogul existentei tale, transformandu te in viciat de cuvinte mintite, de cuvinte lingusitoare.
Iar daca timpul acestui cuvant se duce si pleaca, nelasand loc altui cuvant mintit, devii un om pierdut pentru ca orgoliul tau flamand ramane fara hrana si cu cat cuvantul mintit te a ridicat mai sus de cu atat mai de sus ai de unde cadea.

Nichita

Cu 7 ani in urma,de ziua lui Nichita Stanescu, incepu o ploaie binefacatoare. Binefacatoare pentru noi oamenii, pentru ca se spune ca are puterea de a ne spala de pacate si binefacatoare plantelor care aveau atata sete.

Era ziua in care se mai nascuse un Om. Un ganditor. El murise, de fapt, de mult dar ea simtea nevoia sa l sarbatoreasca ca si cum ar fi fost inca in viata. Da, el traia pentru ea si traia inca pentru multi altii. Si l sarbatorii rasfoindu i o parte din opere. Nu poeziile pentru care devenise celebru ci gandurile pe care el le numise atat de frumos Respirari. I l simti undeva in inaltul in care o luase si pe ea iar starea ei se numea inspiratie.

I a plimbat Respirarile pana la paraul rece de munte in care isi facusera obisnuinta sa se spele. Era ca un ritual de purificare pe care l adoptasera cei din familie si care se parea ca incepea sa se transmita celor care ramaneau la ei peste noapte, pentru ca le placea, pentru ca li se parea intr un fel, mistic.

Si a asezat corpul pe trunchiul unui copac si a pivit. Ea nu mai era acolo, plecase undeva , departe, pierduta in ea. Sora ei era acolo, isi spala trupul gol aproape sculptural si era frumoasa. Era o creatie reusita, din fericire, nu numai fizic .

Ploua marunt si cald si lasa stropii sa o mangaie si se gandii la Omul pe care l celebra spunandu si ca si el il imbratisase pe Dumnezeu lasand in urma lui cuvinte scrise iar ea citindu i gandurile contribuia la nemurirea lui si isi gasea si ei, inca un rol in viata.

El fusese Ales pentru ca i se daduse curgerea gandurilor in cuvinte iar ea era fericita ca i se daduse curgerea vietii in cuvinte, culoare, vis si zbor.
Si nu in ultimul rand in apusuri si rasarituri.

Se gandea ca, o fascinau rasariturile si apusurile, culorile si combinatia lor, intotdeauna alta, a cerului dar de mult, de mult nu o mai fascinase nimeni cu adevarat.
Nu mai facuse de mult ochii mari la spusele sau manifestarile cuiva. Ii placeau oamenii, fiecare avea ceva fumos in el, dar dupa ce i descoperea toti deveneau egali.
Nici macar rasturnarile vietii nu o mai impresionau. Ajunsese la concluzia ca viata e ca o diagrama.
Urci si cobori si cateodata ramai mai mult timp sus si ai impresia ca nu ai cum sa mai cobori niciodata iar cand te trezesti jos, te minunezi ca ai fost vreodata sus.
Si asta se intamplase de atatea ori incat stia deja ca, urma sa coboare sau sa
urce. Trebuia doar sa aiba rabdare sa vina momentul respectiv.
Timpul nu mai conta.Trecuse si de vremurile in care se panica ca avea sa i treaca tineretea stand prea mult acolo jos, in diagrama si asteptand sa urce din nou.

Ramase asa, pana cand cerul incepu sa se pateze cu portocaliu si rosu si violet si mai apoi sa se adumbreasca. Deslusi prima stea. Era sau poate nu era Mercur dar nu mai conta.Imediat se ivira tot mai multe pana cand cerul se umplu din nou de ele si era liniste si nu vroia sa se termine cu toate astea. Vroia sa dureze la infinit.
-Dar ca si viata, toate starile sunt diagrame,isi zise.
Se ridica,lasa totul in urm,toate trairile si le sterse din minte si si spuse ca au sa vina altele. Nu mai frumoase, nici mai urate ci altfel.
Care o minunau intotdeauna, altfel...

evolutia?

-Ce este evolutia?
-Sa faci sufletul sa nu mai planga la durerile trupului.
Si trupul sa nu mai planga la durerile sufletului.
Dorintele noastre de toate felurile sa nu i mai faca sa planga pe trup si suflet.
-Iar mintea?
-Mintea sa nu mai vrea nimic. Nici pentru trup, nici pentru suflet.
-Dar gandul?
Gandul sa si tina rasuflarea impietrit.
Atunci, poate, totul va devenii o contemplare continua de rasarituri si apusuri fara rasarituri si apusuri,parul, pielea si aerul un miros permanent de santal si mosc, fara santal si mosc iar zgomotele, o muzica dulce si blanda, muzica de pierdut gandurile fara muzica.

-Intinde te pe spate, priveste cerul si incearca sa ti asculti respiratia.

S a intins, nisipul era moale, placut si suficient de fin, din fericire, nu atat de fin ca cel de pe plaja Marii Nordului, care ajutat si de vanturile de acolo iti patrundea in nas in gura, peste tot iti patrundea.

Nu era greu dar ceea ce a urmat era ceva nou.
Ce a simtit nu se compara cu nimic din ce a simtit vreodata poate se asemana doar cu desele ei stari, cand ramanea privind fix la ceva, ceata ii acopera ochii iar capul i se elibera de ganduri. Apoi, facea un mare efort de a iesi din acea stare.

-Iti place, se gandii, dar ti e teama pentru ca in strafundul sufletului sti ca daca te ai lasa inca putin purtata de ea n ai mai putea revenii, te ar duce atat de departe cum nici macar mintea ta n ar putea imagina asemenea departari. Si ti place dar tie asa de teama si nu stii de unde vine teama asta pentru ca necunoscutul te a atras dintotdeauna si niciodata in calatoriile tale nu ai simtit teama dimpotriva, inima ti salta eliberata parca din inchisoarea toracelui la gandul plecarii, a explorarii.
Da, dar era pe pamant era o calatorie la care tu ii spui palpabila nu era ceva nedefinit acel ceva din care...hm, intr-adevar, mai puteai iesii doar luptandu te, asa cum de altfel, s a mai intamplat.

Se spune ca NE DIFERENTIEM DE ANIMALE PENTRU CA AVEM CONSTIINTA DE SINE.
Dar ea exista la bebelusi si la copii mici? Daca ar exista ar stii sa se fereasca ar avea instinct de autoprotectie. Dar nu il au. Prin urmare nu sunt umani? Ce sunt? Animale? In tot acest timp pana cand ajung sa invete sa se fereasca sunt protejati de adulti. Apoi mai dureaza o perioda pana invata sa se apere singuri.
Abea atunci devin umani?
Am putea spune ca daca nu stiu sa vorbeasca asta nu inseamna ca bebelusii n au constiinta de sine. Exact acelasi lucru putem spune despre animale.
Poate ceva ne face diferiti de animale dar sa nu uitam ca nici noi n avem aripi...
Asa ca in ce fel suntem diferiti?


Sa ti spun acum despre batranul meu caine? Ca priveste in gol? Manifestare ciudata, tipica omului, am spune. El totusi e caine dar sta nemiscat si priveste in gol.
Mintea lui pare golita de tot sau poate se gandeste la urmatoarea masa?
Multi spun ca nu ar avea constiinta de sine. Cum si au dat seama?
Il inreb pe Onix, celalalt caine al meu.
-Tu stii ca existi?
Nu imi raspunde, bineinteles, pentru ca nu mi intelege limbajul si chiar daca l ar intelege, oricum nu se mai oboseste sa mi raspunda. Dupa 4 ani de stat langa mine( care pentru el se spune ca ar fi 28 de ani!) si a dat seama ca nici eu nu i inteleg limbajul.
Asa ca ofteaza si se culca loc, reluandu si pozitia: pe spate cu labele in sus.

Ingeri si demoni

Sentimentele mi sunt ingerii si demonii ce creaza in mine si in afara mea propriul meu rai si propriul meu iad.Ingerii s au nascut odata cu mine.
Demonii s au nascut in momentul in care mi am dat seama ca exist.


O fiinta este ceva angelic. Fiinta suna atat de frumos. Fiinta. Angelic. Pentru ea cele doua cuvinte erau sinonime. Pentru ea nu exista fiinte angelice. Exista fiinte. Exista ingeri.
Veneau si i spuneau, dar nu vroia sa creada si nu va crede niciodata ca nu toate vietuitoarele sunt fiinte si ca nu toti oamenii au in ei ingeri .
Pentru ea nu exista ingeri rai si ingeri buni, exista ingeri.

Exista momente pentru tacere si exista momente in care iti cer scuze.
Exista un timp al tacerii si exista un timp pentru scuze.
Intr o viata in care cauti frumusetea si bunatatea in tot, scuzele nu si mai au rostul. Pentru fiintele empatice, tacerea este suficienta.

Cine nu lasa ingerii din oameni sa vorbeasca? De cine sunt speriati ingerii incat stau ascunsi in ei nearatandu si fata? De demoni? Ce sunt demonii?
Demonii sunt frica. Nu frica de fiinte nevazute, nu frica de intuneric ci frica de noi insine. Demonii nu sunt entitati demonii sunt sentimente cu care nu ne nastem pe care le primim de la altii si pe care le cultivam noi, credem ca interesul nostru dar, nu. Prin urmare nu putem alatura ingerilor demonii.
Dar daca sentimentele sunt entitati ce ne dicteaza, daca asa este si noi incepem sa ne dam seama, am putea vorbii cu ele si atunci, le am categorisii in ingeri si demoni.

Ingerii exista dintotdeauna odata cu existenta noastra iar demonii se nasc imediat dupa ce ajungem sa ne dam seama ca existam.

Dumnezeu...?

Credea in Dumnezeu, sigur, dar de fiecare data i se pareau nelalocul lor intrebarile referitoare la asta.
Dumnezeu? Existau 1001 de raspunsuri in capul ei. 1001? Nu. O infinitate.Ar fi putut sa gandeasca si sa si raspunda la intrebarile despre Dumnezeu pana cand creierul ei nu ar mai fi existat din punct de vedere fizic.
-Cand ma intrebi ”Crezi in Dumnezeu?” ma intrebi gandindu te sau referindu te la Dumnezeul pe care tu il vezi nicidecum la Dumnezeul pe care eu mi l am creat in minte si suflet.
Este impropriu sa ma intrebi daca cred in Dumnezeu.
Intreaba ma cum il simt eu pe Dumnezeu,cum il vad eu cu ochii mintii iar daca voi incepe sa ti L descriu inseamna ca, cred in existenta Lui iar daca iti voi spune ca nu mi am format o imagine despre el sau voi refuza sa recunosc ca am deja una formata inseamna ca nu cred sau mai degraba nu vreau sa recunosc ca as crede. Fiecare om, atunci cand aude un cuvant, daca nu cunoaste sensul acelui cuvant isi formeaza singur o imagine asupra acestuia. Asa se intampla cu cuvantul Dzeu. Nimeni nu poate spune ca la auzul acestui cuvant nu si a creat o imagine mentala a Lui.Diferenta insa, ar putea fi ca, unii cred in puterea acestei imagini pe care si au creat o sau le a fost indusa din copilarie prin educatie religioasa iar altii nu cred.
Ai putea spune:”cuvantul Dzeu este doar un cuvant”.Sa fie doar un cuvant caruia i am putea spune de ex masa?
Fiecare limba are un cuvant sau mai multe prin care sa exprime Creatorul.Cand un popor intreg pronunta de secole sau milenii,generatii si generatii un cuvant incarcandu l cu vibratii de iubire,teama,respect,umilinta ,sentimente care sunt forme de energie acest cuvant devine un instrument puternic care prin pronuntarea lui ar putea sa elibereze tot atata energie de cata ai nevoie pentru ajutorul la care te astepti. Spune i “masa”daca vrei dar gandeste te la El si s ar putea chiar ca si aceasta masa sa ti fie benefica.Dar alaturand imaginii lui Dzeu pe care ti ai creat o cuvantul Dzeu, efectul ar putea fi major.

Gandul despre D zeu, scrisul despre El, ajungea cateodata sa i se para inutil pentru ca avea senzatia ca totul stagneaza dar mai apoi se gandea ca ar putea fi acel firicel subtire si limpede al micului izvor ce iese timid de undeva din adancuri transformandu se in puternicul fluviu care gaseste iesirea spre ocean.Cine stie,poate gandurile ei vor gasi odata iesirea spre ocean.

-Multi cred ca ei cred in acelasi Dumnezeu.Fiecare om il percepe pe Dumnezeu diferit.Exista atatea imagini mentale ale lui Dumnezeu cati oameni exista,pentru ca personalitatile lor sunt diferite si e normal sa l vada diferit asa cum fiecare vede acelasi rosu in mod diferit chiar daca lungimea de unda a acestei culori este aceeasi pentru toti.Ei vad rosul in functie de impresia pe care o face asupra fiecaruia in parte iar senzatiile date de rosu sunt unice pentru persoane diferite si chiar pentru aceeasi persoana in perioade diferite de timp in functie de starea pe care o are la momentul respeciv.

Erau atat de multe intrebari la care stia ca poate nu va gasi raspuns .De a lungul timpului oamenii venisera cu tot felul de ipoteze si afirmatii argumentate stiintific sau spiritual pentru a da un raspuns pe care nu aveau de fapt de unde sa l stie cu sigurana iar ea stia ca poate nu va afla adevarul sau poate cine stie,dincolo de moarte.

Prima ei intrebare fara raspuns

Isi amintea ce spaima si durere o cuprinsesera intr o noapte cand era copila dar totusi destul de mare pentru a si pune intrebari asupra Univesului.

Privea la stele si se intreba ce e dincolo de ele si unde se termina si daca se termina vreodata si daca da, ce e dincolo de limita lor si ce urmeaza? Si apoi? Si mai apoi? Si pana cand? Pana la nesfarsit?Ce este nesfarsitul?

Si i se stranse stomacul pentru ca realiza ca nu va afla raspunsul la prima intrebare a ei fara raspuns si o podidira lacrimile si disperarea. Da, era spaima care o aruncase pentru prima data in realitate si care i soptea cinic ca niciodata nu va afla, prima spaima adevarata din viata ei.

Cerul era instelat si noaptea adanca asa cum numai in locurile indepartate de orase intalnesti si ea nu va avea sa afle raspunsul la aceasta intrebare. Era sigura. Nu stia de unde dar sigura.

Era o copila care crescuse cautand astfel de raspunsuri.Varsta i se schimbase dar greutatea din stomac era acolo si isi facea simtita prezenta ori de cate ori astfel de intrebari ii reveneau in minte.

Si intr o zi cineva ii spusese ca totul este creatia lui Dumnezeu.

-Deci si stelele?

-Da

-Si atunci pe Dumnezeu cine l a creat?

Si a fost rau certata pentru ca o o astfel de intrebare nu se cadea a fi pusa si atunci nu intelesese de ce?

Apoi cu timpul incepu sa inteleaga de ce unii oameni nu sunt de acord cu intrebarile.Pentru ca intrebarea este cheia individualitatii, a formarii propriei personalitati, ori unii nu doreau ca oamenii sa aiba individualitate, ei ii doreau o oaie din turma, cu spirit de turma ce poate fi usor manipulata.

Altii erau speriati ca intrebarile de genul “Pe Dumnezeuzeu cine l a creat”ar putea sa i arunce inapoi in haosul intrebarilor fara raspuns, din timpurile cand inca mai cautau.Ei se oprisera din cautat odata cu acceptarea afirmatiei ca Dumnezeu a creat totul pentru ca isi gasisera linistea dupa zbuciumul atator intrebari. Liniste pe care nu voiau sa le o mai tulbure nimeni liniste de care erau constienti ca e prea fragila dealtfel si artificiala.

-Si de fapt sunt mai speriati ca mine, gandi. Sunt mai speriati pentru ca ar putea pierde linistea pe care au dobandit o prin acceptarea acestui raspuns, pe cand eu n am ce pierde.Nu pot pierde ceva ce n am capatat.

In schimb ea avea altceva care o linistea si de multe ori o facea nu numai sa uite dar nici sa nu se mai gandeasca la problemele cu privire la creatie.

Ea avea zborul pasarii care o facea sa se topeasca in contemplarea frumosului.In momentele acelea, ea nu mai era om, era traire.Si trairile ei deveneau una cu ea si ea devenea o stare.

Cu 7 ani in urma... Nichita Stanescu

Incepu o ploaie binefacatoare. Binefacatoare pentru noi oamenii, pentru ca se spune ca are puterea de a ne spala de pacate si binefacatoare plantelor care aveau atata sete.

Era ziua in care se mai nascuse un Om. Un ganditor. El murise, de fapt, de mult dar ea simtea nevoia sa l sarbatoreasca ca si cum ar fi fost inca in viata. Da, el traia pentru ea si traia inca pentru multi altii. Si l sarbatorii rasfoindu i o parte din opere. Nu poeziile pentru care devenise celebru ci gandurile pe care el le numise atat de frumos Respirari. I l simti undeva in inaltul in care o luase si pe ea iar starea ei se numea inspiratie.

I a plimbat Respirarile pana la paraul rece de munte in care isi facusera obisnuinta sa se spele. Era ca un ritual de purificare pe care l adoptasera cei din familie si care se parea ca incepea sa se transmita celor care ramaneau la ei peste noapte, pentru ca le placea, pentru ca li se parea intr un fel, mistic.

Si a asezat corpul pe trunchiul unui copac si a pivit. Ea nu mai era acolo, plecase undeva , departe, pierduta in ea. Sora ei era acolo, isi spala trupul gol aproape sculptural si era frumoasa. Era o creatie reusita, din fericire, nu numai fizic .

Ploua marunt si cald si lasa stropii sa o mangaie si se gandii la Omul pe care l celebra spunandu si ca si el il imbratisase pe Dumnezeu lasand in urma lui cuvinte scrise iar ea citindu i gandurile contribuia la nemurirea lui si isi gasea si ei, inca un rol in viata.

El fusese Ales pentru ca i se daduse curgerea gandurilor in cuvinte iar ea era fericita ca i se daduse curgerea vietii in cuvinte, culoare, vis si zbor.
Si nu in ultimul rand in apusuri si rasarituri.